Despărțire. De prieteni.

Trăim într-o lume plină de încercări, descoperiri, dezamăgiri la care trebuie să găsim explicații și leacuri, sentimente contradictorii, întrebări la care găsim cu adevărat răspunsuri sau uneori doar ne amăgim. Trăim intr-o lume cu greșeli din care uneori învățăm, alteori nu, și mai puțin într-o lume a iertării, ceea ce îi face pe mulți să se îndoiască de sinceritatea unei iertări adevărate și eliberatoare. Trăim într-o lume cu despărțiri forțate sau naturale, prieteni de suflet, de ocazie, de zile cu soare sau ploaie, prieteni de dragul amintirilor sau prieteni “de prezent”, prieteni “jumătatea sufletului tău” sau “prieteni amici”. Fără să ne dăm seama suntem actorii din viața noastră care uneori joacă fără talent sau însemnătate, superficial, doar pentru că suntem prinși într-un context din care nu știm cum să ieșim. Sunt însă momente în care alegem conștient să facem asta, de frică, de dragul unor amintiri, al obișnuinței, sau sperând că lucrurile o să revină la cum erau odată sau că o să transforme. Ne e greu să renunțăm la prieteni care au însemnat mult, care poate încă înseamnă…și care descoperim că înseamnă mai mult decât am știut vreodată. Ne e greu să renunțăm la ei chiar și în condițiile în care ne-au dezamăgit cum nu ne așteptam să o facă, s-au îndepărtat singuri și, totul, de la regulile nescrise ale societății până la așa zisa rațiune, ne zice că trebuie să lăsăm totul în urmă și să mergem mai departe.

Suntem oameni și facem mai mult decât să gândim ci mai și să trăim, simțim și acționăm orbește. Cum reușim totuși să păstrăm amintirile ca pe simple amintiri care ne-au făcut să fim ceea ce suntem azi și nu ca pe amintiri ale unor lucruri pe care nu le mai avem? Cum reușim să ne desprindem sentimental de niște oameni de care ne-am desprins fizic, contextual sau în orice alt mod posibil? Cum reușim să nu simțim despărțirile de prieteni la fel de intense ca  niste despărțiri amoroase și intense? Cum gestionăm dorul adânc, neașteptat și nu în totalitate explicabil?  Cum reușim să înțelegem că “trebuie să ne despărțim” când noi nu simțim că așa e? Cum facem să respectăm dorințele lor fără să ducem o luptă interioară plină de întrebări, dileme, tristețuri? Nu am răspunsuri dar încerc să reușesc cu răbdare, timp, gânduri și nostalgii mai rare, aplicând și pe mine teoria pe care o am când sunt eu în postura de prieten cu “decizia de despărțire”. Teoria mea este că în viață suntem liberi de a alege pe cine vrem să păstrăm lângă noi și pe cine nu. Poate maturitatea (sentimentală?!) presupune să aplicăm și pe noi teoriile pe care le aplicăm altora sau să avem aceiași atitudine și gândire atât aflați în poziție de putere cât și în pozitie de inferioritate. Suntem liberi până la urmă să ne îndepărtăm de persoanele și relațiile care în prezent nu mai reprezintă ce reprezentau în trecut și cu care nu ne simțim confortabil. E ușor să faci asta când ești de baricada care simte nevoia despărțirii și nu de cealaltă. E mai greu să acceptăm în schimb faptul că așa cum noi vrem să îndepărtăm unii oameni din viața noastră, tot așa putem și noi să fim îndepărtați din viața alcuiva.

IMG00398-20121020-1020 - 2

Soundtrack: – Morning Stars- Grimus (album Emergence)

Advertisements