“Lucrurile” care contează

Trăim într-o lume a noastră pe care din când în când o împărțim cu câte cineva, familie, iubit/iubită/soț/soție, prieteni, colegi, amici și tot așa mai departe…sau, poate, de fapt, împreună cu ei creăm o lume, un univers pe care îl definim prin prisma principiilor, întâmplărilor, legăturilor pe care le avem cu cei din jur, prin prisma viselor îndeplinite sau nu, a oportunităților care ne sar în cale, a reușitelor și a eșecurilor. În ultimul timp am senzația că există din ce în ce mai mulți oameni care, victime ale presiunii societății, își setează obiective importante de atins pentru că ” e vârsta” la care este oportun să faci asta…și cât mai repede dacă se poate. Ce mă întristează însă este ca multe din obiectivele astea sunt în mare parte materiale iar mirajul conform căruia “cu cât mai mult cu atât mai bine” este în floare și îi conduce pe aceștia pe drumul în care serviciul și cariera sunt pe primul loc sub pretextul că “e doar o perioadă”.

Nu sunt idealistă, romantică, naivă sau “clișeică” cu fraze în genul “Oamenii nu mai știu să se bucure de un răsărit de soare, de un zâmbet sau de primul ghicel.” dar cred că atâta timp cât ai argumente care te fac să spui asta și atâta timp cât o crezi pentru că o simți, clișeul dispare. Am văzut de curând filmul Awakenings și pe lângă admirația enormă față de  Robert De Niro (care nu contenește să mă uimească de fiecare dată) și Robin Williams, am făcut legătura contant cu realitatea în care trăim. Uitându-mă la film am trecut treptat prin stări când am râs empatic, stări în care mi s-a făcut inima cât un purice, nu de frică sau de suspans, ci de milă combinată cu realizarea faptului că noi, oamenii, putem fi atât de neputincioși în relațiile cu ceilați și chiar și în relație cu noi înșine. Încă nu îmi dau seama ce a mai trist dintre cele două. În ultimele luni am trecut prin niște schimbări de atitudine, sentiment, abordare a lucrurilor…schimbări pe care le-am realizat în mare parte după ce s-au produs pentru că am observat că sunt mai calmă, mai echilibrată, mai tolerantă, mai atentă la lucrurile care mă fac fericită, mai înțelegătoare și încerc să nu mai judec oamenii pentru alegerile pe care le fac și pentru ceea ce sunt.

Awakenings nu a făcut altceva decât să îmi întărească și mai mult ideea că putem fi fericiți având lucruri simple, bucurându-ne cu adevărat de momentele pe care le trăim, oamenii pe care îi întâlnim, locurile pe care le vizităm, bătăile de inimă intense sau în ritm normal. Nu știm niciodată ce urmează să ni se întâmple și nu o să știm vreodată. Care este atunci rostul să trăim în proiecțiile pe care ni le facem despre viitor sau să renunțăm la lucrurile care ne fac fericiți pentru a face eforturi să obținem cariera perfectă, casa pe care o vor ai tăi sau poziția pe care crezi că cei din jurul tău ar admir-o?! De ce trebuie să trecem prin momente grele, decepții, lacrimi, inimi care dor, incertitudini debusolante și universuri zdruncinate pentru a realiza de fapt ceea ce conteaza, ceea ce ne face fericiți, împliniți și ne dă putere?! Răspunsul cel mai coerent pe care mi l-am dat a fost că uneori schimbarea doare. Uneori durerea e un lucru necesar, oricât de ciudat ar suna asta. E ca o julitură la genunchi. Te doare, curge sânge, ustură. Pui un leucoplast și vrei să se vindece. Treptat începe să prindă coajă dar, fie pentru că te mănâncă sau pentru că nu e estetic sau nu ai răbdare, începi să rupi coaja. De la momentul în care nu te mai durea, acum ai revenit la o durere și ai prelungit timpul de vindecare al juliturii. Așa e și în realitate. Trebuie să lași lucrurile să treacă, să se vindece de la sine. Trebuie să accepți că te doare și că o să te mai doară dar ca treptat o să doară mai puțin până când nu o să mai doară deloc sau o să doară foarte puțin. Treptat trebuie să vezi ce/cine îți face bine și cine nu și să păstrezi pe cât putință doar ce te face să fii liniștit și împăcat. Treptat descoperi că fericirea este atât de la îndemâna noatră dar nu ne dam seama. Nu trebuie să ai tot ca să fii fericit. E suficient să iubești, să te bucuri de ceea ce ești, să trăiești în prezent și să ai răbdare și încredere că toate lucrurile se întâmplă la rândul lor. Astea, și nu numai, duc la o liniște sufletească ce mie una mi-a dat putere de muncă, de învățare, de iubire la un nivel neexperimentat până în prezent.

Știu, poate toate astea sună idealist, sau par niște cuvinte aruncate în vânt în spatele cărora se ascunde o tristețe sau o frustrare sau altceva ce încerc să maschez. Ei bine nu. Nu neg că și eu visez la a-mi face cu jumătatea mea o casuță pe pământ, cu balansoar în grădină și mansarda cu geamuri înclinate spre stele. Nu neg că sunt încă în căutarea drumui profesional și mă “bat” tot felul de gânduri cu privire la asta. Nu neg că sunt încă într-un proces de clădire a încrederii în oameni. Nu neg că mi-e frică să pierd, din diferite motive, persoane din familie sau apropiate mie și lista poate continua. Cred că ce vreau să spun este că în orice moment se poate întâmpla ceva care ne poate da toată viața peste cap, fie că este vorba de o boală, o decepție, o pierdere, o oportunitate, o reușită sau o revelație…iar dacă toate astea se pot întâmpla oricând, ce rost are să ne încălcăm principii “pe moment”, să nu fim spontani, să fim răutăcioși, să nu iertăm, să nu dansăm, să nu spunem “mulțumesc”, să nu (ne) apreciem, să nu facem lucrurile pe care ni le dorim, când dorim?! Am un prieten care de multe ori își ghidează acțiunile după teoria “Mai bine regreți că ai făcut un lucru decât să regreți că nu ai făcut lucrul respectiv.” și cred că e o abordare sănătoasă în cele mai multe cazuri, o abordare care ne poate salva de la a ne trezi peste ani și ani realizând că am pierdut multe, când am fi putut câștiga mult mai multe.

 

Iubirea

Iubirea există.
E irațională, e eliberatoare, e liberă și suprinzătoare.
E alegere conștientă și inconștientă în același timp.
E refugiu, e siguranță, e caldură, curaj, nebunie, batăi de inimă și (da!!) fluturi în stomac chiar și după 6, 10, 12, 70 de ani de iubire.
Iubirea adevărată e modestă, e între cei doi și atât, e ascunsă și e în văzul tuturor inconștient, dar nu e promovată ca pe un trofeu.
Unii zic că iubirea e mai mult de una dar eu zic că sufletul pereche e doar unul și el există. Nu e perfect și nu e ca în filmele siropoase. Greșește, repară, speră, riscă, învață, descoperă, cucerește, adoarme și se trezește. Nu e perfect și nu e ca în filmele siropoase inspirate din viețile altora dar e perfect pentru jumătatea lui și împreună își fac propriul lor film care poate fi perceput siropos de alții a căror poveste nu o spune dar asta e ok. Fiecare suflet pereche și jumătatea lui au propriul film care nu are nevoie de șcenariu și regie pentru că iubirea e copleșitoare, e intensă, e sponsană, e nouă, e o descoperire.
Iubirea e iertare din adâncul sufletului, e sclipire în ochi, e lacrimi de suferință dar și de fericire… și atâta timp cât cele de fericire sunt mai multe, e ok.
Iubirea e un zâmbet dimineața când te trezești hipnotizat de privirile care se uită la tine cum dormi.
Iubirea e un ibric de cafea cumpărat în casa nouă pentru jumătatea care odată a zis că “acasă e cu tine și acasă e un loc unde îmi pot face cafea dimineața…cu tine”.
Iubirea e impulsul inconștient de a ține jumătatea de mână în tramvai, metrou, club, la ceai, la plimbare, e o mână pusă pe picior când ești la volan, e o mână care te mangâie ușor.
Iubirea e fericirea imensă pe care o simți atunci când nu e “totul” perfect și atunci când nu tot în viața ta merge ca uns. Iubirea e fericirea care te face să alergi de nebun pe plajă într-o escapadă total spontană la mare.
Iubirea e sentimentul sau “frustrarea” că orice faci și orice mijloace folosești pentru a arăta ce simți și câte simți nu e suficient nici măcar pentru a arăta jumătate.
Iubirea e frica de a pierde jumătatea dar e cea mai frumoasă experiență pe care o ai făcând în așa fel încât asta să nu se întâmple.
Iubirea e răbdare, e schimbare, e toleranță, e bunătate și lipsă de resentimente.
Iubirea e lucrul în echipă….în cea mai frumoasă, unită, puternică echipă unde tot ce se întâmplă în echipă…rămâne în echipă.
Iubirea e decizia de a face lucrul pe care nu credeai (rațional vorbind) că o să il faci vreodată dar pe care mai nou simți să il faci…pentru/din iubire.
Iubirea e un drum lung pe noapte și pe zi, cu povești multe, cu râsete sincere, cu tăcere liniștitoare și firească, un drum cu muzică dată la maxim sau cu porțiuni cu ea în surdină.
Iubirea e transformarea unei zile banale într-una specială doar prin simplu fapt că nu ești singur.
Iubirea e antidot, e răspuns, e liniște.
Iubirea e o limbă inventată de sufletul pereche și jumătatea lui.
Iubirea e șansă.
Iubirea nu e “for granted”.
Iubirea e un mesaj, e încredere, e vis într-o realitate.
Iubirea e așa cum o simțim noi și cum cum o simt alții.
Iubirea e ceea ce ne face fericiți pe noi și nu ce credem că ne face fericiți.
Iubirea e a noatră și a nimănui altuiva din jur.
Iubirea e privirea care te calmează, te vindecă, de umple de pozitivism și bucurie.
Iubirea nu are termen de experirare și e acolo și când sufletul pereche e cu jumătatea lui și atunci când nu e. Iubirea este acolo indiferent de situație și context, acum sau mai târziu.
Iubirea e sentimentul că “acasă” este cu totul în altă parte decât adresa din buletin.
Iubirea e curaj și e încurajare.
Iubirea e filtrul color al vieții în non-culori sau în culori estompate.
Iubirea e libertate, e ascultare, este simț, e lipsă de egoism.
Iubirea e ajutor.
Iubirea e prietenie.
Iubirea e fiecare “Bună dimi….neața!” și fiecare “Noapte….bună!”
Iubirea e cea mai frumoasă nebunie, e povestea pe care o scriem cu sufletul la gură.
Iubirea suntem noi, noi doi. Dezbracați, vulnerabili, cu greșeli, cu declarații, cu nebunie, cu lacrimi, cu priviri lungi, cu surprize, escapade, ascunși de toți și totuși atât de expuși.

 

Despărțire. De prieteni.

Trăim într-o lume plină de încercări, descoperiri, dezamăgiri la care trebuie să găsim explicații și leacuri, sentimente contradictorii, întrebări la care găsim cu adevărat răspunsuri sau uneori doar ne amăgim. Trăim intr-o lume cu greșeli din care uneori învățăm, alteori nu, și mai puțin într-o lume a iertării, ceea ce îi face pe mulți să se îndoiască de sinceritatea unei iertări adevărate și eliberatoare. Trăim într-o lume cu despărțiri forțate sau naturale, prieteni de suflet, de ocazie, de zile cu soare sau ploaie, prieteni de dragul amintirilor sau prieteni “de prezent”, prieteni “jumătatea sufletului tău” sau “prieteni amici”. Fără să ne dăm seama suntem actorii din viața noastră care uneori joacă fără talent sau însemnătate, superficial, doar pentru că suntem prinși într-un context din care nu știm cum să ieșim. Sunt însă momente în care alegem conștient să facem asta, de frică, de dragul unor amintiri, al obișnuinței, sau sperând că lucrurile o să revină la cum erau odată sau că o să transforme. Ne e greu să renunțăm la prieteni care au însemnat mult, care poate încă înseamnă…și care descoperim că înseamnă mai mult decât am știut vreodată. Ne e greu să renunțăm la ei chiar și în condițiile în care ne-au dezamăgit cum nu ne așteptam să o facă, s-au îndepărtat singuri și, totul, de la regulile nescrise ale societății până la așa zisa rațiune, ne zice că trebuie să lăsăm totul în urmă și să mergem mai departe.

Suntem oameni și facem mai mult decât să gândim ci mai și să trăim, simțim și acționăm orbește. Cum reușim totuși să păstrăm amintirile ca pe simple amintiri care ne-au făcut să fim ceea ce suntem azi și nu ca pe amintiri ale unor lucruri pe care nu le mai avem? Cum reușim să ne desprindem sentimental de niște oameni de care ne-am desprins fizic, contextual sau în orice alt mod posibil? Cum reușim să nu simțim despărțirile de prieteni la fel de intense ca  niste despărțiri amoroase și intense? Cum gestionăm dorul adânc, neașteptat și nu în totalitate explicabil?  Cum reușim să înțelegem că “trebuie să ne despărțim” când noi nu simțim că așa e? Cum facem să respectăm dorințele lor fără să ducem o luptă interioară plină de întrebări, dileme, tristețuri? Nu am răspunsuri dar încerc să reușesc cu răbdare, timp, gânduri și nostalgii mai rare, aplicând și pe mine teoria pe care o am când sunt eu în postura de prieten cu “decizia de despărțire”. Teoria mea este că în viață suntem liberi de a alege pe cine vrem să păstrăm lângă noi și pe cine nu. Poate maturitatea (sentimentală?!) presupune să aplicăm și pe noi teoriile pe care le aplicăm altora sau să avem aceiași atitudine și gândire atât aflați în poziție de putere cât și în pozitie de inferioritate. Suntem liberi până la urmă să ne îndepărtăm de persoanele și relațiile care în prezent nu mai reprezintă ce reprezentau în trecut și cu care nu ne simțim confortabil. E ușor să faci asta când ești de baricada care simte nevoia despărțirii și nu de cealaltă. E mai greu să acceptăm în schimb faptul că așa cum noi vrem să îndepărtăm unii oameni din viața noastră, tot așa putem și noi să fim îndepărtați din viața alcuiva.

IMG00398-20121020-1020 - 2

Soundtrack: – Morning Stars- Grimus (album Emergence)

Frică

Frica ne paralizează și ne împiedică să gândim în perspectivă. Frica nu ne face precați și nici nu ne salvează de la durerea dezamăgirii, a eșecului sau a întrebărilor care ne bântuie. Frica ne închide într-o cușcă în care doar supraviețuim dar nu și trăim.  Cu frică, e posibil să nu simți  niciodată fiorul unei sărituri în mare, apa care iți cuprinde treptat fiecare firicel de piele și te duce în adâncuri…pentru că nu o să înveți niciodată să înoți. Probabil că nu o să te îndrăgostești din nou de aceiași persoană pentru că o să-ți fie prea frică să nu suferi și probabil așa o să pierzi cea mai frumoasă etapă a relației voastre veche și totuși atât de nouă și plină de surprize. Frica de părerea oamenilor o să te blocheze să iei cele mai bune decizii pentru tine și vei fi constant pe locul doi, în viața ta.  Frica o să te îmbie să rămâi în zona de confort de care ești așa de atașat și prin urmare procesul de învâțare prin care treci o să fie limitat, trăirile o să fie limitate, experiențele care te formează, te completează și te ajută să te dezvolți or să fie și ele limitate. Frica zilei de mâine o să te facă să o pierzi pe cea de azi.  E importan totuși să ajungem singuri la concluziile astea, e important totuși să înțelegem pe propria piele că uneori schimbările dor, că uneori cel mai bine e să le lași să se vindece singure și să ai rabdare să vezi ce se întâmplă cu tine, cum te schimbi tu, cum se schimbă lumea din jurul tau. E important să asculți, să observi, să fii tolerant și nu rezistent la schimbare, să te gândești în primul rând la “acum” și nu la “mâine”.  E posibil să fie mult mai bine când furtuna trece.

Deci…poate pentru câteva minute, încerci să te gândești la lucrurile și experiențele de care îți e frică și care este motivul. De cele mai multe ori motivele nu sunt destul de puternice încât să amâni lucrurile pe care nu ai curaj să le faci, să le spui, să le arăți.

e91ad4fcde303b8cc02ec64679255640